Integrarea  socio-profesionala a tinerilor din centrele de plasament

Cine sunt acesti tineri? Cum sunt ei perceputi? De ce au nevoie de ajutor? De ce sunt ei priviti ca o problema? Ce le lipseste? De ce sunt responsabilitatea societatii? Ce pot ei oferi? Cum ar trebui sa interactionam cu ei? Sunt doar cateva din intrebarile care apar in mintea oricui are cea mai mica interactiune cu aceasta zona a societatii.

Din pacate, suntem invatati sa privim in alta parte, sa avem senzatia ca aceasta latura defavorizata este o zona care nu ne priveste si cu care nu avem de ce sa interactionam.

Cine sunt ei de fapt? Ei sunt o categorie de tineri care se nasc si invata cum sa traiasca abia cand implinesc 18 ani. Pana atunci totul in viata lor se intampla automat, in baza unei structuri supravegheate prin care li se asigura casa, masa si ceva scoala.

Nu se pune deloc accentul pe dezvoltarea inteligentei emotionale, pe crearea unor ancore spirituale ca principii de viata, care sa ofere punct de sprijin cand viata nu e prietenoasa. Din pacate, perceptia lor despre viata este tocmai aceea ca nu e prietenoasa sau suportiva, ca oamenii ii resping si ca ei nu prea au ce oferi.

Asta dezvolta in interiorul lor multa frustrare, agresivitate si rautate. Este destul de greu sa vrei sa fii bun, bland si generos cand nu ai bratele mamei care te apara de rautatile din exterior, sau sa fii hotarat si determinat cand nu ai protectia si autoritatea tatalui ca model. Sigur ca fiecare dintre ei isi creeaza surogat pentru aceste nevoi prin atasamentul fata de persoanele care ii ingrijesc insa nu au cum sa ajunga la hranirea sufletului.

Ei sunt efectul unor situatii de viata prin care parintii lor au trecut si pe care se vede cu claritate ca nu le-au putut gestiona. Nu e vina lor ca sunt in aceasta nevoie dar e nevoia lor sa nu simta vina si respingere pentru asta.

Copii care luptă pentru a se integra în societate

In fiecare an, in jur de 3500 de tineri din aceasta categorie implinesc varsta majoratului si parasesc centrele de plasament care, pentru ei reprezinta singura idee de familie pe care o au. Doar 1 din 4 reuseste sa se angajeze undeva.

Ei se nasc la 18 ani pentru ca acum fac cunostinta cu lumea reala. In coconul centrelor, cu bune si rele, totul este prestabilit. Nu sunt pusi in situatia de a interactiona cu cei din exterior, de a gandi folosind principiul cauza-efect sau de a lua decizii motivate la care sa le suporte consecintele. Toate aceste lucruri fac parte din dezvoltarea fireasca a oricarui copil. In familiile firesti, parintii de multe ori nici nu realizeaza ca fac aceste lucruri zilnic cu copiii lor, ca mod de viata. Asta ajuta in timp copilul sa devina responsabil, cu viziune, cu preferinte, cu visuri si cu puterea de a-si urmari scopurile in viata.

Omul este suma experientelor sale, nu suma bunurilor pe care le are sau nu.

Acesti tineri in primii 18 ani de viata au experiente putine si repetitive, care ii invata sa respecte reguli si tipare nu sa fie creativi si sa viseze. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Tot ce se intampla in centre, din punct de vedere material cred ca e tot ce se poate oferi pentru ei mai bun in conditiile date. Ce vreau sa spun este ca ei la 18 ani se trezesc cu handicapul de a nu cunoaste viata, de a nu o intelege si de a nu se putea integra tocmai ca reprezinta un necunoscut pentru ei.

Ca orice nou-nascut care are nevoie de ingrijire sustinuta din partea mamei cand vine pe lume, acesti tineri se trezesc fara aceasta sustinere. Multi retraiesc emotia abandonului initiala care i-a si dus in centrele in care au crescut. Orice suferinta determina in om un mecanism de aparare prin reactii tip lupta sau fugi si un mecanism de alinare prin cautarea unei placeri care sa compenseze durerea.

1 din 4 aleg sa lupte si sa caute integrare in societate prin a fi angajat. Ceilalti aleg sa fuga de situatie si sa dezvolte dependente in diverse forme, de la substante pana la emotionale.

Ce fel de ajutor au nevoie acesti tineri?

Pentru ca acest raport sa se inverseze e nevoie de acea sustinere de care am vorbit mai sus si care sa ofere o paleta larga de servicii tip consiliere, terapie, experiente variate care sa transforme viziunea asupra vietii, sa mareasca dimensiunile ferestrei prin care privesc exteriorul si care sa starneasca intrebari si curiozitate. Apoi e nevoie de sport sustinut pentru ca emotiile negative sa poata fi substituite prin depasirea limitelor si, de asemenea, de validare.

Omul are multe nivele care il alcatuiesc dar, din ele daca se poate face armonie intre minte, inima, trup, fel de a fi si cum il vezi pe Dumnezeu, in interior lucrurile incep sa se aseze.

De aceea e important pentru acesti tineri sa inteleaga, si asta se poate doar prin consiliere, ca ei nu sunt un rebut fara valoare, ca Dumnezeu ii iubeste si poate sa le schimbe directia vietii cand ei vor permite asta, ca felul in care gandesc este bine sa fie unul pozitiv in care sa apara recunostinta si multumirea pentru ce au deja, nu doar durerea si frustrarea pentru ce nu au, ca emotiile lor e bine sa fie indreptate mai mult spre bucurie si recunostinta, ca au nevoie sa-si inteleaga trupul si nevoilel ui – de la apa, mancare, somn, sport, casa. Fara ca aceste lucruri sa fie intelese, integrate si aplicate nu poate sa apara echilibrul in interior si nici integrarea in exterior.

Din cand in cand au loc diverse proiecte ale unor asociatii care se ocupa de integrarea in societatea acestor tineri. Li se cauta loc de munca, case cu chirii mici, suport pentru a frecventa sau termina studii. Este minunat acest ajutor. Pana la urma asta face si un parinte bun pentru copilul lui, nu?

Apare totusi tristetea cand o parte din ei nu pot pastra si dezvolta ce au primit pentru ca nu pot tine ritmul. Aici e nevoie de consiliere, antrenament si sustinere pana cand modul de a gandi si de a simti al lor se schimba. Este un proces, nu un proiect cu termen limita.

Dar, pana la urma nu asta fac parintii cu copiii lor zi de zi prin educatie?

Cine nu se supara pe copilullui cand greseste sau face ceva rau? Dar cati parinti raman suparati toata viata pe copii lor si ii resping pentru ca nu se poarta cum isi doresc ei? Putini, probabil.

Cei mai multi parinti intervin, explica, ajuta, ofera si iubesc. In acest fel si sub aceasta umbrela copilul corecteaza, depaseste obstacole, se dezvolta si la maturitate se integreaza in societate si isi gaseste drumul in viata.

Acestea sunt nevoile de baza a tinerilor din centre: iubirea, acceptarea si curajul de a face, de a primi si oferi. Asta au nevoie sa vada, sa primeasca si apoi sa ofere. Si acesta e tot un proces, nu un proiect cu termen limita. Tocmai din acest motiv cu cat se incepe mai devreme cu atat mai bine.

Asa, procesul nasterii si al intrarii in viata la majorat poate fi mai putin dureros, mai clarsi cu mai multe sanse de reusita in viata.

Viata este o scena pe care se poate juca orice piesa dar intotdeauna piesele cu sfasit fericit dupa provocari importante, sunt cele care castiga premii si care aduc valorizare tuturor celor care au contribuit, indiferent de rol.

Cu totii vrem roluri importante si memorabile. Chiar putem contribui daca ne schimbam felul de a gandi, daca nu mai consideram ca ceea ce nu e cum vrem sau credem noi este o problema si trebuie ignorata sau respinsa.

Este usor sa judecam din exterior si sa ne revoltam sau sa respingem. Dar, oare, cum ar fi daca am trai un an viata oricarui dintre ei? Oare am avea aceeasi viziune, oare am considera ca sunt la fel de neplacuti prin ceea ce fac sau am intelege nevoile, suferinta si dorintele si am cauta solutii?

Sta in puterea fiecaruia de a sprijini conform abilitatilor pe care le are.

Daca cineva nu are sau nu stie ce sa ofere poate macar sa se roage pentru destinul lor, pentru ca viata chiar daca a inceput greu, sa fie binecuvantata in continuare.

Schimbarile si meritul sunt ale lui Dumnezeu, iar bucuria a omului.

Consilier Carmen Neațu